„Numai Dumnezeu are voie să mă trezească.” (Eric-Emmanuel Schmitt)
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
„Aș vrea să mă trezesc abia după ce epidemia va fi trecut”, e un refren psalmodiat, pe diferite tonuri, de cei care folosesc reţelele de socializare zilele acestea. Când viaţa virează brusc spre un decor pentru care nimic din experienţa noastră anterioară nu ne-a pregătit, căutăm cu febrilitate eliberarea din chingile crizei. Iar dacă nu putem întrezări capătul ei, este ușor ca speranţa noastră să-și piardă consistenţa, mai ales dacă ancorele ei au fost aruncate în nisipuri mișcătoare.
Cineva care să mă trezească la o altă realitate
Nu poţi scăpa de durere printr-o simplă mișcare de baghetă, poate tocmai de aceea e mai bine să încerci să o diseci până în cele mai mici fibre, scria Max Blecher, un adevărat expert în durere, care a descris cu sensibilitate conturul unei vieţi trăite, în bună parte, într-o singură poziţie: culcată.
Diagnosticat la 19 ani cu tuberculoză vertebrală, boală care avea să-i provoace moartea 10 ani mai târziu, Blecher obișnuia să cânte la acordeon, chitară și vioară, să deseneze în tuș și, desigur, să scrie – întins pe spate, pe o lădiţă de lemn fixată pe genunchii anchilozaţi.
Într-un roman scris la persoana întâi, Blecher descrie unul dintre visele sale recurente („cel mai simplu și cel mai înspăimântător”) – acela în care visează că doarme adânc, știind totuși în ce pat și în ce odaie se află, simte că somnul îl trage într-un hău și se zbate să se smulgă din năvodul lui.
Începe să ţipe, să-și tragă palme, imploră să fie trezit de cineva, pentru că îi este teamă că somnul acela greu îl va duce cu el. Într-un final se trezește, dar realitatea nu e nici pe departe atât de liniștitoare precum visul. Durerile se agaţă otrăvit de el și-l târăsc în hora lor neobosită, așa că strigă din nou și imploră să fie trezit încă o dată, „în altă viaţă, în viaţa mea adevărată”.
Citindu-i însemnările, gândul mi-a fugit către Oscar, personajul lui Eric-Emanuel Schmitt. La numai 10 ani, Eric e diagnosticat cu leucemie, iar viaţa lui începe să graviteze în jurul spitalului și al tratamentului administrat de un medic veșnic trist. Și, pentru că tristeţea e contagioasă, Oscar se trezește înconjurat numai de chipuri triste, care evită cu obstinaţie subiectul care îl preocupă pe băieţel: iminenta lui moarte.
Doar Tanti Roz, o infirmieră în vârstă, pare singura dispusă să discute sincer cu un pacient de numai 10 ani care mai are doar câteva zile de trăit. Ea îl învaţă cum să convertească fiecare zi într-un deceniu, așa încât să parcurgă în câteva zile toate vârstele și provocările pe care le traversează o persoană care are privilegiul de a-și privi în ochi bătrâneţea.
În cea de-a 12-a zi Oscar moare, nu înainte de a-i fi scris zilnic câte o epistolă lui Dumnezeu. În fiecare scrisoare Îl provoacă să-i facă o vizită și, cum Oscar crede că e foarte posibil ca Oaspetele să Își facă apariţia, în ultimele 3 zile de viaţă – pe care și le petrece mai mult dormind – are grijă să agaţe la capătul patului o pancartă pe care scrie: „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească!”.
Iar ambele istorii mi-au amintit de una dintre bine cunoscutele istorii nou-testamentare în care protagoniștii au trăit cel mai întunecat Paște din viaţa lor, în timp ce așteptau să fie treziţi într-o altă realitate, una mai ușor de înţeles și de gestionat.
Când speranţele sunt îngropate sub o lespede
În Ierusalimul în care abia se stinseseră ecourile furioase ale mulţimii care striga „Răstignește-L!”, poate că mulţi ar fi dorit să-și șteargă din memorie scenele din ziua pregătirii. În definitiv, cu doar câteva zile în urmă, mulţimea Îi pregătise o intrare triumfală în Ierusalim Celui umilit, batjocorit și răstignit acum.
Nimeni însă nu putea fi mai zdruncinat de succesiunea rapidă a evenimentelor decât erau ucenicii, cei care fuseseră nedezlipiţi de Iisus în anii Săi de predicare și de vindecare.
De fapt, ultimii trei ani și jumătate din viaţa lor fuseseră o călătorie prea fascinantă ca s-o poţi reda în cuvinte. Chemaţi de la ocupaţiile lor obișnuite în tovărășia celui care susţinea că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, fuseseră martori ai rugăciunilor Sale pline de putere (în urma cărora ceruseră ei înșiși să fie învăţaţi să se roage) și ai învăţăturilor Lui care nu semănau cu nimic din discursurile auzite până atunci (uitând de misiunea cu care veniseră la El, iscoadele trimise să-L prindă aveau să se întoarcă la farisei cu un raport derutant – „Niciodată n-a vorbit un om ca Omul acesta”).
Văzuseră cu ochii lor minunile despre care Ioan Botezătorul auzise doar, din temniţa în care îl închisese Irod: „Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie și săracilor li se propovăduiește Evanghelia.”
Iar această călătorie extraordinară – care se așteptau să culmineze cu încoronarea ca rege a Nazarineanului și cu eliberarea de sub jugul roman – intrase pe un traseu accidentat, încheindu-se nedrept, crud și fără niciun fel de glorie. Cum ar fi putut Iisus să fie Fiul lui Dumnezeu, când nu reușise să Se scape nici măcar pe Sine?
„Tot ce dăduse sens vieţii lor rămânea în urmă, îngropat sub o lespede dintr-un mic cimitir”, notează profesorul Roberto Badenas, observând că „timpul are o teribilă putere de eroziune”: trei zile fuseseră îndeajuns pentru a le spulbera certitudinile și încrederea.
„Dacă învăţăturile Lui dărâmaseră toate dogmele, crucificarea tocmai sfârșise prin a le da peste cap. Acea moarte nu intra în niciun calcul imaginabil. Ei așteptau un rege invincibil, nu o biată victimă”, scrie Badenas.
„Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi?”
În seara zilei în care a înviat, Iisus S-a arătat ucenicilor și celor care erau adunaţi împreună cu ei, dar mai înainte a însoţit doi ucenici care mergeau de la Ierusalim spre Emaus, vorbind „între ei despre tot ce se întâmplase”.
„Pe când vorbeau ei și se întrebau, Iisus S-a apropiat, și mergea pe drum împreună cu ei”, fără ca ei să-L recunoască.
Faptul că Iisus merge împreună cu ei este primul element de speranţă ce se insinuează în acest tablou al unei descurajări mistuitoare.
În timpul lucrării Sale publice și mai ales spre finalul vieţii Sale, Iisus fusese nevoit să îndure povara necredinţei și nerecunoștinţei celor pentru care venise să moară, una care se insinuase chiar și în cercul Său intim. De la certurile care încercau să tranșeze dilema întâietăţii dintre ei până la indignarea cu care priveau singurul dar costisitor primit vreodată de Iisus în timpul vieţii, catalogându-l drept „risipă”, ucenicii au dovedit, în repetate rânduri, că nu-I înţelegeau misiunea și sacrificiul.
Au ratat ocazia de a-I fi alături în rugăciune în orele întunecate din Ghetsemani, în ciuda rugăminţilor Sale, prea anesteziaţi de somn ca să mai fie mișcaţi de chinul Său.
L-au părăsit în momentul prinderii Lui, preocupaţi de siguranţa lor și considerând un afront personal faptul că El Se lăsa prins și legat. Nu au fost lângă El pe ultimul Său drum ca Om al durerii și nu I-au purtat crucea sub greutatea căreia S-a prăbușit, până ce un străin a fost obligat să I-o poarte spre locul răstignirii.
La intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim „stătuseră strâns lângă Învăţătorul lor, considerând o mare onoare să fie în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei Îl urmau de la distanţă.” Evanghelistul Luca relatează că, în orele în care atârna pe cruce, „toţi cunoscuţii lui Iisus (…) stăteau departe” (Luca 23:49).
La antipodul acestei iubiri nestatornice se profilează însă silueta unei iubiri care nu se schimbă și care intervine în cel mai critic moment al istoriei ucenicilor, acela în care „viitorul le părea disperat de întunecos”. Deși ei Îl urmaseră de la distanţă în ceasul încercării Lui, El a venit aproape de ei.
La întrebarea lui Iisus: „Ce fel de vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi?” ucenicii Îi fac un rezumat al întâmplărilor din ultimele zile, minunându-se de neștiinţa Lui, care îi face să se întrebe dacă El este singurul străin din Ierusalim care n-a auzit despre tornada care le-a măturat vieţile. Ironic și trist deopotrivă era faptul că nimeni nu putea fi mai străin de semnificaţiile evenimentelor abia petrecute decât cei care fuseseră cel mai aproape de Protagonistul acestora. Deși căzuseră examenul din pricina obtuzităţii interpretărilor lor (Iisus încercase, în repetate rânduri, să îi pregătească pentru suferinţa și moartea Sa), Învăţătorul lor era dispus să le deslușească din nou sensul celor întâmplate.
Evanghelistul Luca nu ne detaliază discuţia ucenicilor în timp ce mergeau spre casă, dar ne putem imagina că deznodământul ultimelor evenimente, pe care Iisus părea să nu fi fost în stare să-l împiedice, constituia cea mai intrigantă piesă a unui puzzle care nu se mai lega.
„Mai este acesta un om?”, se întreba Levi Primo, supravieţuitor al lagărelor naziste, după ce enumera toate pierderile pe care le suferea un individ în lagăr, pierderi ce îi desfiinţau intimitatea și identitatea până acolo încât el însuși se îndoia că mai este pe de-a-ntregul o fiinţă umană.
„Mai este acesta Fiul lui Dumnezeu?” este întrebarea care trebuie să fi ţâșnit în mintea ucenicilor și a altor martori ai umilirii Celui vândut pe 30 de arginţi, lovit peste faţă, scuipat, bătut cu nuiele, dezbrăcat și atârnat între cer și pământ, în batjocura întregului norod, în timp ce Tatăl Însuși părea să Îl fi părăsit.
Tâlcuindu-le profeţiile cu privire la El, Iisus le arată că Mesia „trebuia să sufere aceste lucruri”. Și că, de fapt, toată speranţa omenirii atârna de această disponibilitate a Celui Veșnic de a accepta toate umilinţele și chinurile pe care oamenii le-ar fi putut născoci și arunca asupra Lui. Cu cât cruzimea vrăjmașilor Lui creștea, cu atât devenea mai limpede că Acesta este Dumnezeu, că doar El putea iubi atât de adânc încât să Se lase pironit pe o cruce, strivit de greutatea păcatelor omenirii, „devenind blestem pentru noi”.
Pentru ucenici, moartea Lui fusese cel mai rău scenariu pe care mintea lor l-ar fi putut urzi. În realitate, moartea și învierea Lui reprezentau cea mai bună veste pe care a auzit-o universul vreodată, iar ea avea să distrugă puterea tuturor veștilor rele cu care aveau să se confrunte oamenii în viitor.
Speranţă (chiar și) în vremea COVID-ului
Traversăm o criză în care este ușor să-ţi pierzi speranţa. Poate că suntem zdrobiţi de pierderile pe care le-am suferit sau de cele care pândesc din viitor. Poate că ne apasă regretele pentru timpul irosit sau pentru alegerile neinspirate ale trecutului ori suntem înspăimântaţi de știrile care se rostogolesc ameninţător peste noi. Poate că tânjim după vremea în care eram împreună, fără ca graniţe închise și porţi ferecate să se fi interpus între noi. Și poate că viitorul ni se pare a fi doar o ciornă pe care nu știm dacă vom avea răgazul să o transcriem sau nu.
Singurul izvor de speranţă rămâne însă Acela care nu S-a temut de contaminare atunci când a coborât la noi, cei infectaţi de cel mai letal virus din istoria universului.
Lumina veștilor cu adevărat bune vine doar dinspre El, care S-a dezbrăcat de slavă pentru a deveni un om, și încă unul sărac, care n-a avut „unde să-Și plece capul”.
„Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”, scrie profetul Isaia, subliniind schimbul nedrept care a avut loc, singurul care ne îngăduie să sperăm la tot ce este mai bun pentru acum și pentru viitor: „Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Poate că semănăm mai mult decât am crede cu cei doi ucenici copleșiţi de evenimente, de care un Străin S-a apropiat într-o seară de primăvară, transformându-le jalea în bucurie și orientându-le atenţia de la visurile năruite ale omului la planurile lui Dumnezeu, care nu eșuează niciodată. Cu fiecare cuvânt al Său, speranţa pulsează tot mai viu, așa că, abia ajunși acasă, nu rabdă să ţină doar pentru ei descoperirea lor, ci reiau în grabă drumul spre Ierusalim, mesageri ai unei vești uimitoare: „A înviat Domnul cu adevărat!”.
Cel care a purtat toate durerile noastre ne știe pe nume și ne cunoaște orice nevoie, grijă sau teamă. „Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat încât să nu fie luat în considerare de El. În experienţa noastră, nu există niciun capitol atât de întunecat încât El să nu-L poată citi şi nici încurcături aşa de mari încât El să nu le poată rezolva”, scria, cu mai mult de un secol în urmă, autoarea creștină Ellen White.
Oricare ar fi Emausul spre care ne îndreptăm, oricare ar fi poverile sub care ne frângem, Iisus e viu și merge împreună cu noi. În prosperitate și în lipsă, în vremuri liniștite sau ameninţătoare, în viaţă ca și în faţa morţii, El este Emanuel (Dumnezeu cu noi). Tocmai de aceea tot ce e mai bun abia de-acum poate fi sperat.
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.
